Intîi am pierdut 2h invirtindu-ne cu masina dupa cum primeam indicatii contradictorii de la sãteni. Apoi doua femei la o tarabã au zis ‘ãsta e drumul dar trebuie sa mergeti întîi la primarie’. Am avut o mica dezbatere, era tentant sa mergem direct dar pina la urmã am facut cale intoarsa in sat. Un comentariu pe internet de la primarul orasului fusese de fapt una din putinele surse despre pestera asta dar nu continea nici o indicatie in plus. Primaria era goala (inchisa in weekend) dar cineva ne-a zis ca viceprimarul taie bilete la ecoparc.
Dupa inca jumate de ora de intrebari si raspunsuri cu ridicari din umeri, l-am gasit. A zis: sigur ca da, va trebuie ghizi si masina de teren, mincare si apa pt o zi. I-am aratat RAV-ul cu care venisem. A rîs si ne-a aratat o camioneta Nissan cu cauciucuri de doua ori mai late, inalte si zimtate plus gardã la sol adevaratã: ”daca ne prinde ploia nici macar cu asta nu garantez ca iesim”. Toti ochii s-au ridicat simultan sa scaneze cerul. Era soare si nori, si cu o zi inainte plouase cu tunete si fulgere.
‘Avem tot ce trebuie, putem merge acum?’ Atunci s-a uitat la noi de parca ne vedea prima oara. A zis ca vine cu noi si inceput sa recite o lista lungã de costuri. Era mai mult decit estimasem, existind un risc sa nu mai avem destul pentru dormit in localitate daca apareau surprize. In cel mai rau caz trebuia sa conducem noaptea aia 4h.
Am negociat o reducere. Apoi unul din grupul nostru s-a regasit cu o colega de liceu care era acum Ofiterul de Turism al satului si am mai scos inca o reducere cu conditia sa luam cu noi si niste studente de la Universitate care erau in asteptare de o saptamina sa apara un grup de vizitatori plãtitori.
Dupa 15min de telefoane si semnaturi, a aparut si ultimul ghid, cu un rucsac cu lanterne si trei studente intr-un sandvich zimbitor, in spatele lui pe aceeasi motocicleta 🙂
Am lasat fetele în cabina camionetei, noi ne-am suit in cuvã si am pornit pe un drum secundar facind slalom printre orezul intins la soare pe pături. Case, terase the orez si platatii de ananas se derulau de o parte si de alta. Noi eram mici pe gratar – soarele ne prajea incet, in timp ce camioneta ne intorcea pe toate pãrtile.
Dupa 1h s-a terminat drumul asfaltat iar cerul semi innorat nu parea decis ce sa faca. O mînutza a iesit pe geamul masinii, cu mere pentru noi. Era un multumesc fãrã cuvinte. Am rîs si le-am mincat in rîsete asa cum erau, fara sa le spãlãm (desigur ca seara am fãcut diaree 🙂 ).
Dupa încã o ora de santuri si traversat riuri si balti eram frageziti si masati numai bine, si chiar aromati (imaginati-va micii pudrati in piper si boia rosie). Dar merita: vazusem o pasare cu aripi turcoaz (probabil o Steere’s Pita pe cale de disparitie), fluturi strident colorati, pereti verticali de feriga, banane salbatice cit degetele (‘seniorita’ pentru ca sunt cele mai dulci) si sopirle traversind in fuga drumul rosiatic.
Undeva pe drum, am vazut o patã mare albastrã in pãdure. M-am dus acolo, spre exasperarea camarazilor care mormaiau ceva cu intunecul la 6pm. S-a dovedit a fi o inflorescenta turcoaz suberba. Am facut poze pe fuga. Sunetele erau scoase direct din Predator. Exact cind gindeam asta, un coechiper a spus ‘Parca ma astept sa iasa un dinosaur dintre copaci’. ‘Uite, tocmai iese de acolo’ am spus rîzînd, aratînd cu mîna un copac înalt in miscare. Apoi am ramas surprinsi sa descoperim un cuplu de maimutze acolo, dar n-am putut sa le identificãm.
Ne-am pus lanternele si cãstile in cap, am pornit pe riu in jos. In 2009, un fermier dotat cu masheta si talent de explorator a descoperit intrarea in pestera direct din riu. Primarul satului a obtinut fonduri si a inceput sa taie drum prin jungla catre ea in 2010 si a terminat in 2012. Au fost niste conflicte armate cu forestierii ilegali care imediat au folosit drumul de access. A fost adus de oameni si focul care a distrus o fatzã de deal dar a fost oprit de o ploaie torentialã miraculoasa – jungla s-a refacut in 2 ani. In 2014 au fost adaugate podetze si paza permanenta pe rîu. Acum pestera are statut special de prezervare si au fost cumparate masini de teren pt transportul turistilor.
Am intrat împreunã cu rîul in pestera, ca in cãlãtoriile lui Sinbad marinarul. Am facut niste poze de doi lei cu telefonul, lanterna frontala plus una mica de mînã. Am promis cã mã intorc cu fotografi adevarati, camere destepte si sisteme de iluminare adevarate. Echipament de speologie ma indoiesc ca gãsim dar ma gindesc sa incercam sisteme de iluminare pentru scafandri care sunt din belsug.
Seara inainte de dush, unul din mici a trimis o poza cu orhideea albastra la prieteni. La iesirea din dush, floarea era deja identificata ca Strongylodon Macrobotrys, sau mai comun “turquoise jade vine”, altã specie pe cale de disparitie din cauza habitatului in descrestere. Micul depiperat si deboiat a adormit zîmbind, in timp ce aerul conditionat zumzaia ca o scoala de cicadas din jungla, cu inevitabilele pauze cind curentul pica în tot tîrgul.
