Sept 1988
Zi de toamna tirzie din 1988, un tip tinar, slab, zgribulit si flamind planteaza de zor copaci pe virful dealului. Brazi, artari, stejari si alte soiuri neidentificabile aduse de la copacarie. Tot dealul e plin de soldatzei cu cazmale aliniindui frumos, un batalion de pitici. Soldatelul nostru iubeste copacii, n-are nimic impotriva sa mai porneasca citiva dar acum e déjà dupa citeva duzini, stomacul e gol si protesteaza. Masa de dimineatza a fost o felie de piine neagra, un cubuletz de marmelada si… varza fiarta. Asta e cam putin, mai ales ca a fost varza si aseara la cina. Si e frig in depresiunea Brasovului, miinile lui sunt inghetate.
Tinerelul mormaie pentru a nu-stiu-cita oara ca putea fi acum bine mersi cu mincare mai buna daca ar fi stiut sa se ceara voluntar la parasutisti la vizita medicala dintr-a doispea. A aflat abia dupa ce l-au tuns Brasovenii, cind era deja impreuna cu ceilalti recruti de la Calculatoare. Ar fi fost un singur dezavantaj, nu si-ar fi cunoscut viitorii colegi de universitate. Stomacul ghioraie neimpresionat de argumentul asta, tinarul e gata sa-si abandoneze tot plutonul de calculatoristi pentru o felie de piine cu unt. Sapa in continuare, si gindurile lui merg singure mai departe, oare e adevarat ca la parasutisti primesc si pantaloni cu blana pe dinauntru : ah, ce buni ar fi aia acum.
Soldatelul nostru slab se opreste un moment sa-si stearga fruntea. Bea apa din ??? si ochii ii ramin pe cer. E o pata alba acolo care luneca. ??? merge jos, ochii sunt inca pe pata alba care se apropie. Un avion care merge fara zgomot? Copaci in linie, pahar cu lapte si pantaloni de blana sunt azvirlite intr-o secunda si toata energia e focalizata acum pe cer. Inima bate mai repede, frigul musca mai putin. E un planor, o pasare eleganta cu aripi lungi, albatros care fuge pe cer dupa termale, se ascunde sub ciuperci de nor si se insurubeaza in sus. Cazmaua se sprijina strimb, tinarul nostru e pe virfuri ca sa fie mai aproape, respira aerul masurindu-i temperatura, taie vintul cu palmele sa-i gaseasca directia. « Aaaaah, ce frumos ar fi sa fiu acum in planorul ala. Sa vad un pluton de omuletzi verzi si mici plantind o companie de copacei minusculi. Sa plutesc fara zgomot din nor in nor, sa stau in unda de vint pe coama dealului pina apare un nou nor inalt pe care sa-l iau ca sa lungesc momentele de zbor. »
Camarazii vin curiosi « La ce te uiti? » « E un planor acolo, care umbla din termala in termala. Cred ca tin minte ca e o fabrica de planoare pe aici pe linga Brasov, s-ar putea sa fie de acolo. » « A da il vad, e ca un avion dar zboara ciudat, merge lateral? » « Nu merge lateral, ci are aripile mult mai lungi si perfect drepte asa ca tu le confuzi cu fuselajul si ti se pare ca merge lateral » « De unde stii, ai mai vazut? » « Nu in realitate, numai in poze si planuri. Si le-am studiat aerodinamica »
Ceilalti soldatei nu sunt la fel de entuzasmati, atentia lor nu tine la fel de mult, dar se aseaza in asa fel incit Locotententul sa nu-l vada pe eroul nostru ca sta cu mina strasina la ochi in loc sa planteze.
Dupa 20 de minute de admiratie, planorul nostru coboara inapoi dupa alt deal, la fel de tacut cum a venit. Soldatelul nostru ofteaza, cazmaua lui face din nou gropi, in care copacei mici sunt asezati si mingiati. Frigul si vintul se simt din nou, in timp ce o promisiune minca se aude incet acolo jos. « Ajung eu sa zbor, sa tai aerul cu cutitul, fara zgomot si fara efort ».
Exact un an mai tirziu, suntem pe un aerodrom prafuit. Tinarul nostru e la fel de slab dar macar nu mai e flamind, si nici nu s-a mai atins de varza de cind a fost liberat din armata. Bradutii sunt uitati de mult, dar planorul e cit se poate de real, imbratisindu-l cu cupola de sticla, fuselajul carenat prelungindu-se in spate. Un fir de otel il trage accelerat pe pista si viteza ridica planorul in unghi foarte inclinat, capul se scufunda in spatar, parasuta e turtita intre sira spinarii si scaun. « Acelasi unghi ca decolarea de pe portavion » ride in sinea lui, personajul nostru, si chiar si carlinga are forma asemanatoare, cu vizibilitate buna. Dar aici se termina asemanarea. Aerul e taiat fara efort dar este zgomot, cablul are vibratii cum se infasoara, aerul se freaca de exterior si evadeaza cu zgomot egalind presiunea printr-o ferastruica mica in dreptul pilotului.
Apoi vibratiile se opresc, cablul de tractare e lasat sa cada, planorul adus pe linie orizontala apoi se inclina catre bot in pozitia lui normala de cadere lina.
« E al tau acum » se aude vocea instructorului din spate. E un tip inalt si slab, scos parca din filmele americane cu al doilea razboi mondial. Are o geaca de bombardier, fumeaza mult si e cam nemultumit de viata. Tinerelul nostru se bucura de senzatia de zbor, putin cam mult si e certat de instructor ca in neatentia sa a ridicat botul prea mult, si a scazut viteza periculos. Corectie, apoi viraj dreapta dar prost, coada nesincronizata inca cu inclinarea aripilor. Planorul derapeaza pe aer, dar se redreseaza fisticit si merge iar in linie dreapta. « Mergi la ora doua, sub norul cu baza neagra » inca un viraj mai mic si mai corect de data asta apoi linie dreapta. Sub nor e o coloana de aer care se ridica in sus ca un ascensor. Moment numai bun de visat si admirat. Sunt doua luni de cind zboara in tandem, prea putin preocupat de invatarea manevrelor, prea pierdut de fiecare data in senzatiile unice si cu ochii mai mult pe afara decit pe semnele de termale.
Zborul e frumos si obisnuit. Teii se aliniaza dedesupt pe marginea bulevardelor. Pe bancile de sub ei sunt indragostitii mici ca furnicile, pe terasele berariei sunt microbistii. Tramvaie rotunzite, jucarii rosii pe linii fine fac ture dedesub. Palatul Culturii e o macheta mica si simpatica. Riul se zbate intre blocuri, sarpe maro cu unde albastre.
Si atunci se intimpla. Mai tare ca orice tonou, loop sau vrie simulata. Mai neasteptat ca o pala de vint laterala la aterizare. E pur si simplu acolo, atirnind in aer ca o umbrela pusa in cui. E un curcubeu perfect conturat. Ochii tinarului sunt absorbiti de el. Pentru ca nu are orizont care sa-l intrerupa, curcubeul isi permite sa lumineze intr-un cerc complet, perfect centrat pe soare, fugind impreuna cu planorul in timp ce orasul alearga dedesub. Culorile lui vesele stralucesc puternic, clare si curate, bine delimitate. Ochii se invata cu lumina lor si atunci apare si al doilea cerc, mai slab ca primul, avind culorile in oglinda. Un pic mai difuz, un pic nehotarit si intrerupt doar in partea de sus si de jos.
Al nostru tinar e furat complet, fara sa se poata opri, fara sa se poata controla, imbatat si cu ochii lunecind peste tot pe frumusetea asta unica si inaccesibila. Creierul lui memoreaza fotographic momentul, il plaseaza aparte in sectiunea ‘a nu se sterge’. Sunt déjà acolo ceva fotografii, senzatii, si arome: calarit fara sha, sarit peste balcoane in trepte, mincat cirese din copac sus de tot, deasupra casei, stat pe burta cu barbia in palme linga proiectorul de filme.
Si tot asa brusc cum au aparut, cele doua curcubee dispar, sa faca loc la alte amintiri care sa fie colectate si rumegate intr-o viata intreaga de cautari, saltind dintr-o amintire in alta, ridicindu-se cite putin cu fiecare.
