Sagada (Cravata, scaunul si canibalii)

Cind au venit spaniolii cu corabiile, n-au putut cuceri locuitorii de la munte (igorot) in 300 de ani. Erau cei mai temuti. (Chiar si acum, soferul ne-a zis la plecare sa nu-i enervam dar s-a oprit aici ca sa nu isi piarda musterii.) La vremea aceea, barbatii umblau imbracati doar cu un fular colorat innodat la briu. Cind igorotii au vazut primii europeni, i-au denumit in cele 20 de limbi ale lor ‘barbatii care poarta chilotii la git’. Sunt convins ca am sa-mi aduc aminte asta de fiecare data cind imi innod cravata. Culoarea si modelul chilotilor arata valoarea purtatorului, dupa curaj (cite capete sub streasina), si bogatia lui (cite terase de cultivat) dar era votata nu cumparata, iar votul batrinilor avea mai multa greutate. Pt curiozitatea doamnelor, cred ca rosu cu modele complicate era top.

Nu mi-a fost clar ce purtau femeile, dar am putut traduce ca umblau cu un tãrus lung cu miner de lemn pentru facut foc, sprijinit pe poteci abrupte de munte dar si aparare – pentru ca toata lumea era de mincare. Cind se intilneau doi care nu se cunosteau pe poteca, unul pleca cu capul celuilalt. Capul se golea in oala si restul se agata la uscat sub strasina si in timp incepea sa se micsoreze.

In Sagada, tribul ganduyan obisnuia sa construiasca case cu pereti de rogojina si acoperis din frunze de palmier. Dura jumate de zi. In felul asta nu plingea nimeni dupa ele la cutremur, taifun sau razboi cu tribul de canibali de peste vale (ifugao). Se facea focul inauntru si era funingine peste tot, si spaniolii ii numeau negri din cauza asta. Mincarea de baza era cartoful dulce, orezul si vecinul.

Valuta si bijuteriile pentru femei erau dinti de ciine, spatiati cu seminte de banana. Ciinii inca se maninca si cica au dispensa culturala de la Animal Cruelty. Dar sigur nu au dispensa sa fragezeasca puiul in bataie inainte sa-l omoare (pinikpikan). N-am vrut sa maninc asa ceva. Si nici puiul de o zi deep fried. Iar ciine nu mi-a mai oferit nimeni.

Barbatii purtau dinti de crocodil sau mistret pentru colier. Aveau cu ei o toporisca rudimentara ca arma si scula universala. Cu ea sculptau un ginditor de pus in fatza casei ca sa sperie demonii si sopirle monitor care reprezinta viata indelungata. Alta mobila era un cub de 12cm, cu cite o latura ca scaunel, perna sau fund de ciopartit mincarea. Scutul lor avea o scobitura in U cu care sa tii vecinul la pamint pina ii toporizezi gitul. Neavind buzunare la chiloti, barbatii purtau gentutze simpatice impletite din ratan, pentru care orice popo serios si-ar da acum o mina si un picior  🙂

Sagada e cunoscuta insa pentru ultimul drum: Planul A era sa mori politicos in satul tau. In cazul asta ganduyanii legau mortul frumos pe un scaun, il lasau la soare sa mai piarda din greutate si plecau sa gaseasca un loc frumos, sa impleteasca schele de bambus pe stinci sau in pesteri gigantice, si sa scobeasca un sicriu din trunchi de pin. Trebuie sa recunosc, locurile alese de ei sunt si acum mai frumoase si mai impunatoare decit cimitirul. Apoi suiau sicriul sus pe peretele vertical. Ca sa nu fie prea greu, il faceau mai scurt dar se scoteau religios spunind ca pozitia ghemuita e ideala ca asa s-a venit pe lume.

Treaba asta cred ca dura citeva zile si sticle de rachiu de orez. Apoi mortul era carat in circa pina la stinca sau pestera designata, intr-un fel de stafeta la care participau barbatii satului. Daca nu atingea pamintul deloc (ahem, rachiul) era semn bun pt recolta satului in anul urmator. Daca mortul lasa zeama pe purtator, era si mai multa prosperitate personala. In fine, mortul era suit pina la urma pe schele si indesat in sicriu acolo sus si uneori ii agatau si scaunul (vezi in poza in dreapta). 

Legaturile erau biodegradabile si in felul asta se facea loc natural pt urmatorii aspiranti la pozitii inalte. In anii 80 au trecut la ancore de metal si brusc n-a mai fost loc. Ultimul chirias s-a mutat acolo in 2010.

Planul B era mai putin ceremonios – pentru cazul in care ajungeai in satul vecin. Cei care erau inca in viata erau legati de copac pina fierbea oala pe foc. Apoi satul venea in ordinea data de culoarea chilotilor si se autoservea cu toporisca.

Spaniolii nu au reusit sa- i schimbe in sute de ani. Presupun ca era greu de explicat colectia de taxe cind ganduyanii ascuteau toporisca cu gindul la oala cu arome spaniole. Americanii insa au reusit o forma relativa de colaborare in 1900, folosind moderat ‘magic stick’ (pusca), crestinizarea si autonomia. Japii din al doilea razboi mondial nu prea i-au gasit acasa – muntii aia din gresie sunt plini de tunele naturale.

Dictatorul Marcos insa a tinut mortis in anii 70-80 sa faca un mega-proiect cu baraje pe riul Chico. A inceput cu metode pedesiste: mincare gratis, descarcatul de camioane de ciocolata, mingi de baschet si lanterne, trimis de emisari sa coopteze fraieri vociferanti, vrãji de burse si educatie pt copii. La negocierile initiale triburile au primit plicuri. Le-au dat inapoi nedeschise spunind “plicul asta poate contine o scrisoare sau bani. Daca e o scrisoare, nu stiu sa citesc. Daca sunt bani, nu am nimic de vinzare”. Apoi dictatorul a trecut la metoda Putin: lansatul de razboaie intre triburile montane. Dar igorotii au preferat sa faca binodgan (pace) intre triburi si s-au unificat pentru prima oara in istorie in incapatinare. Cu toata legea martiala si soldatii veniti din alte provincii, demontau in mijlocul noptii echipamentul de survey sau explorare si il carau in fata sectiei de politie de la poalele muntilor. Sustineau familiile celor omoriti sau arestati. Cind presiunea dictatorului a devenit prea groasa, s-au organizat ca partizani, au blocat drumurile si au facut sarbatori regionale din ce in ce mai mari pentru zilele cind sefii de trib fusesera impuscati. Marcos a plecat cu coada intre picioare, dar partizanii mai sunt si acum la fiece trecere de riu sau podetz suspendat sa colecteze 5 pesos (=10centi) si sa se uite adinc in ochii tai … (hm, cu ceapa sau cu usturoi?).