Ne trezim la 2am si nu mai ploua. Pornim in sus printre balcoane, apoi prin padure, ajungem din urma si depasim duzini de drumeti respirind greu. Sunt foarte fericit ca sunt cu doi kiteri, Lei si Quiao, care sunt in forma si cu o viteza decenta. Dupa 15 minute Xyrel si nepotul abandoneaza. La 4:30am suntem pe Tower, facem poze la nori si rasarit. 
Sunt un pic ingrijorat, bocancii mei se dezintegreaza vazind cu ochii. La 6am ajung pe virf unde stoluri mari de localnici selfuiesc compulsiv. Prind o pauza printr-o minune si pasez telefonul meu tipei care facuse ultima poza de grup. Tipa imi zimbeste, ia telefonul din mina mea si isi face un selfie cu mine in fundal. 
Pornesc in jos sa-mi ajung colegii, nu vreau sa ma astepte. Bocancii mei incep sa clefaie la cãlcîi. Ajung in tabara de baza la 8am dar cu talpa de la stingul in mina. Mincam mic dejun (numai oua cu orez, de data asta nu mai fugarim pe nimeni) demontam corturi si pornim cu masina in jos catre Baguio dar numai dupa o despartire melodramatica de bocancii mei de cca 17ani, care au cules praf pe 5 continente. Imi spun resemnat ca pielea lor e inca in conditie perfecta asa ca vor primi talpi noi si vor trai a doua viata acolo, printre terase de orez si suflete de luptatori inoroti si pui uituci.
Sunt trezit din reverie de o frintura de fraza in engleza ‘Mt. Ulap e la 50min de Baguio’. Ma uit la ceas, ma uit la cer (ceva nori albi). Rucsacul e inca in summit mode: doua frontale, ochelari de soare, sapca rosie, 100g de sunscreen, 2.5l apa, down jacket, goretex pants, goretex jacket, goretex manusi, o bara de cereale) dar sunt in slapi. Asa ca in Baguio sar intr-un taxiu si ii cer sa ma duca la un chiosc de papuci imitatie. Ii spun si strada, Session Rd. Se face ca nu stie si ma lasa la mall. Acolo gasesc numai mizerii de 100 dolari, dar la fel de furaciuni. Intreb in stinga, intreb in dreapta nu primesc nici un raspuns folositor. Nimeni nu stie, nimeni nu a auzit. Dar am invatat sa nu ma mai mir. La iesire vorbesc prin portiera cu alt taximetrist ‘Stii sa ma duci in Barangay Ampucao itogon benguet?’ Soferul suna la dispecerat, vine raspunsul inapoi: 16$, 50 min. ‘Deal. Dar mai intii oprim la strada asta’ Nu am semnal de GSM, nu am internet iar strazile sunt foarte rar marcate. Dar ma duce undeva. Caut cocosat in chioscul de la marginea strazii, apoi in al doilea, apoi in al treilea. Vine tipa de la primul cu o pereche in mina: a inteles ce vreau si chiar a cautat in cutiile ei. Talpa cu relief, marimea buna. Atit ca au roz. Ma uit la soferul care ma asteapta, ma uit la ceas, oftez si ma asez in fund pe trotuar si’i probez. Se formeaza imediat un cerc de chibiti la fel de curiosi ca mine sa vada daca imi vin. Sunt cam mici dar daca mai stau mult sa caut, ma va prinde intunericul pe munte. Zimbesc si spun in gînd ‘Sara, i guess it’s a good time for your father to wear pink’. Negociem 30sec de la 50 pina la 20dolari. Dupa ce ii dau banii pot sa intreb care’i treaba cu ei. Sunt de mina a doua, din State, adusi cu containerul. Asta explica de ce nu au decit marimi prea mari ori prea uriti (aia frumosi sau marime buna sunt purtati pina se rup).
Ajung la primarie in Ampucao si cer ghid rapid si vorbitor de engleza. Se screm cam 15 minute dar produc unul. Imi spune ca nu ne intoarcem tot aici dar ca gasim jepney de acolo sa ma intorc in Baguio. Asa ca platesc taxiul ca sa poata sa plece. Toata primaria s-a adunat sa’l vada pe ala lung care pleaca la 2pm. Le spun incurajator ‘nu va faceti probleme, n’o sa ia 6h ci 3h’ Tot nu ma cred, asa ca adaug ‘Serios, tocmai am fost dimineata asta pe Mt Pulag. Nu e mare lucru’. Vad imediat ca a fost o idee proasta sa zic asta: toate femeile duc mina la gura la unison.
Ghidul e circumspect. Imi spune ca recordul lui e un client cu 2.5h. Ii spun ca nu am de gind sa bat recordul dar nu vreau sa ne prinda intunericul pe munte (cam 6pm).
Dupa 10 minute de urcus incep sa zimbesc. Mt. Ulap, 1846m, e mult mai frumos, plin de viata, ciocanitori in sare si piper se fugaresc pe trunchiuri, un fel de sticleti galbeni se bat in aer si in tufe. Un soarec (pui, finca e inca fara nor) se streseaza ca il filmez. Probabil ca ghidul e deja convins ca sunt sarit.
Sau poate nu, pentru ca imi spune ‘daca avem noroc vedem si ciocanitori albastre’. Ca la comanda apare una pe un copac, si inca una, amindoua jucause. Incerc sa le filmez cu telefonul dar nu vad nimic pe ecran din cauza soarelui arzator. Padurea de molizi rasuna de cintec, o privighetoare de culoare scoartzei se face vizibila cind zboara si are coada ca de peste, despicata in timpul zborului. Suntem pe culme acum, e un camp acolo pentru corturi. Intr-o șa, vedere pe ambele laturi, lanturi de munti, si undeva departe descifrez cimpii, plaje si ocean. ‘Fara apa’ completeaza ghidul. Se refera la tabara de corturi. ‘Frumos, spun eu, vedere excelenta’. Ghidul imi arata baza lui Mt Pulat (ascuns in nori) apoi Mt Ugu, minele de aur si cupru, si mai departe lac de alimentare pt hidrocentrala.
Am un intreg munte pentru mine pentru o ora, apoi il impart cu o cireada de vaci mici si cataratoare. Ghidul si cu mine salvam un vitel proapat fatat de la alunecare in prapastie. 
Stam jumatate de ora de sase, sa nu se ridice si sa cada dar nu putem prelungi, se apropie intunericul tropical la 6pm. Mergem mai departe pe traseul de coasta si imi umplu plaminii cu aer si urechile cu triluri de privighetori si papagali. Furtuna si traznetele trec razant pe linga noi. La 5 seara sunt jos de pe munte si dupa 10min de asteptare ma legan in jeepney inapoi catre orasul din vale.
Ma dau jos din el exact in fatza hotelului cu fitze unde stiu ca avem rezervare. Sunt trei lucratori la poarta, un gardian cu pusca, un ridicator coboritor de bariera si o tipa cu un registru. Le spun numele si camera. Nu ma gasesc in registru si nu stiu ce sa faca. Le spun numele colegilor de drumetie. Nu ii gasesc in registru. Suna camera dar nu raspunde nimeni. Ma intreaba daca pot sa sun eu si le spun ca telefonul are 5% baterie iar eu as da un cal pentru un dus. Si abia atunci ma prind eu care e problema. Sunt suspect pentru ei: probabil primul om care sta la Town and Country Club dar care s-a dat jos prafos dintr-un jeepney semidestramat si care poarta un rucsac in spate in loc de o poseta de musama cu multe sigle de LV. Ca o confirmare, bariera se ridica fara intrebari pt un Subaru cu jenti rosii si o aripa pe portbagaj cit o usa de frigider. Soferul are ochelari de soare mai ceva ca personajul principal dintr-un film indian. Dar putea fi mai rau, manele si lant de aur. Asa ca o sun pe Lei, e undeva in oras incercind bere artizanala cu Quiao. Ea ii convinge imediat sa ma lase inauntru. Vin sa luam cina in 15min.
La receptie primesc cheie de la camera si am ‘tunnel vision’ pina in dus. Dupa 10min, ies din camera fericit si ne reintilnim cu totzii in restaurantul japonez. Sub masa, talpile mele evadeaza din adidasii prea strimti dar cu auriu si roz. La mesele vecine sunt tot soiul de specimene cu nasul pe sus. Prin geam se vede terenul de golf iar in spatele mesei stau aliniati vreo duzina de chelneri, bucatari, si un sef de sala mai infipt ca un țărus. Ma potrivesc aici ca nuca de cocos in perete. Vreau inapoi in cortul meu dar, daca se poate, fara urmariri de cina printre balcoane de orez.
A treia zi dimineata, pornim din nou la vale. Am intreaga bancheta din spate. Daca stau normal, vad o procesiune continua de chioscuri, saracie si reclame pe musama. Dor ochii si creierul de aglomeratie. Nu exista metru liber pe marginea strazii. Copii se nasc acolo, se joaca cu cirpe si imaginatie, iau locul in spatele tejghelii cind cresc marisori si acolo maninca, joaca jocuri pe telefon si isi fac selfies pina mor. E Asia, cind te nasti in sant, optiunile sunt limitate. Dar descopar ca daca stau intins pe spate, portierele acopera cacofonia visuala si pot sa vad deasupra muntii, inveliti in jungla si nori. Mergem prin serpentine, asa ca muntii formeaza un cerc si se invirt mereu in jurul meu, de parca s-ar amuza si juca cu masinutza noastra la mijloc intre ei.
