In vizita la Fram

Rãmin cu gura larg cãscatã, cu creier de emigrant blocat intr-un gind incorrect politic. Pilotul avionului e incã cu mina intinsã cãtre mine, linga el e o stewardessa micã si amindoi imi zimbesc si sunt foarte eschimosi. Imi revin cam cit ai gindi « eschimos e o poreclã (mincator de peste crud), corect e inuit, si probabil sunt cei mai buni la aterizãri pe piste de gheata » le zimbesc si string mina cãlduros, mã aplec sa nu dau cu capul de avion si intru inãuntru. Probabil cã si ei gindesc acum « ce meclã de rus avea ãsta, cum pinã acum am vãzut numai in filme ».

Decolãm din Timmins si zburãm citeva ore direct cãtre Nord. In toate directiile e aceeasi imagine, in pondere egalã pãduri, lacuri si luminisuri. De sus nu se vede nici o amprentã umanã. Sute de kilometri de tundra, nici un animal, nici un riu sau potecã. Vecinul meu de scaun e electrician, se intoarce inapoi la servici dupã o pauzã de 3 sãptãmini si peste alte 3, va lua acelasi avion inapoi la familia lui. Adoarme repede si mã lasã sã calculez mintal cite vacante as putea avea pe an in regimul ãsta de lucru 

Aterizãm undeva intre Attawapiskat si Polar Bear Park, dar pista mã dezamãgeste, nu e gheatzã ci pietris tasat. Iesim din avion si suntem asteptati de un microbus si de un 4×4. Ceilalti stiu singuri drumul cãtre microbus, eu sunt invitat in 4×4. Traversãm o pãdurice de lãstare, insotitorul meu imi spune ca el e seful securitãtii de aici si cã la intrare o sã trebuiasca sã predau telefonul, foto si sã fiu putin perchezitionat. In tot timpul ãsta se uitã zimbitor si continuu, cu capul intors la mine si conduce din gind. Ii spun cã n-am nici o problema cu asta dar imi pare rau dupa poze. Il intreb de unde e accentul lui puternic si imi spune cã e sud african. Incep imediat sã rid, si trebuie sã-mi cer scuze imediat, sã-i explic cã imi vine greu sã pricep ce cautã el din cãldura Africii in permafrost arctic. Incã ridem cind imi confiscã cheile de la masina, laptop, ceas, telefon, foto si bocanci, apoi trece atent prin boccelutza mea de schimburi. Omul e metodic si rapid, fãcind glume non-stop ca sã nu am timp sa protestez. Xray si detectoare de metal, semnez sã nu fac desene si descrieri urmatorii 5 ani si la urmã perchezitie. Dincolo de poartã, mã preia Jack, inginerul de IT, imi dã bocanci galbeni cu talpã industrialã si ma conduce in celula mea sã-mi las boccelutza. Numai costumul vãrgat lipseste, altfel sunt baraca 5, numãrul 57 pe un culoar lung, am o baie, un geam care nu se deschide si un TV, toate de dimensiuni de inchisoare (sau avion). Mã uit pe geam si mai cã mã astept sa vãd un turn cu mitralierã in virf si reflector cautind fugari. Dar nu, e doar o imagine alb-negru. Sunt intr-o minã de diamante, in tundrã, departe de asezãri umane.

Mincãm la cantina, si incepem imediat lucrul. Sala computerelor e o alta baracã cu structurã de metal. « Nici macar n-ai nevoie de aer conditionat » spun dar Jack mã corecteaza « nop, e 40 grade vara ». La 5:00pm Jack se ridicã de pe scaun. Eu sunt putin mirat, noi incã n-am terminat, incã pot apãrea surprize. Dar trebuie sã mã adaptez, asa cã la 5:05 sunt singurul om din colonia arcticã pãsind afarã. E relativ cald, zi de Aprilie destul de blindã. Intii mã duc la marginea pãdurii, vreau s-o studiez. Nu sunt lãstare, sunt o specie de brazi. Niciunul din ei nu e mai inalt ca mine, nici unul nu are crengi care sa fie mai departe de 10cm de trunchi. Practic sunt un pãmãtuf des de sus pina jos si numai motzul din virf e verde. Mii de km pãtrati de pãdure din asta. Mã gindesc cã trebuie sã aibã legatura cu soarele care lumineaza de pe orizont citeva luni pe an. Numai virful are access la fotosintezã. Iar crengile sunt scurte fie de la vint fie de la frig, greu de spus. E o pãdure durã, copii de orfelinat, tunsi scurt si fãrã identitate. Intind mina si ating unul si realizez ca ei sunt mai bãtrini decit mine, cu inele foarte inguste si dese si ei stiu mai bine ca oricine ce inseamnã expresia ‘zile negre’.

Merg in partea cealaltã a halei centrale, si privesc in sus unde un sofer minuscul conduce un camion gigantic. Dacã as sãri ca la baschet as putea atinge centrul rotzii. Dar soferul se uitã urit la mine, nu cred cã are incredere intr-un tip singur, fara cascã galbenã, umblind prea aproape de anvelopele lui. Mã intreb cum a ajuns mamutul ãsta aici si imi dau rãspunsul singur, cu vaporul pinã in Hudson Bay si apoi, cind a venit inghetul, pe drum de gheatzã, cam ca tot ce este aici.

Se face intuneric complet si mã retrag in chilia mea, unde cujet 5 minute. Sunt asa de singur cã imi vine sã gindesc cu voce tare. Ajung chiar sã mã intreb dacã sã deschid TVul. Rãspunsul ramine acelasi ca la alte latitudini, asa cã mã duc la cantina si intru in vorbã cu inuiti, geologi si cu cine mai prind pe acolo. Aflu cã mocasinii ãia superbi pinã la genunchi se construiesc direct pe purtãtor, costã aici 600$ dar 800$ la mina geamana din Yukon. Aflu cã o conditie pentru construirea minei a fost sã angajeze o treime din personal din apropiere (desigur, apropiere e relativ). Bucãtarii inuiti servesc cina dar sunt putin dezamãgit: as fi preferat ficat crud de focã sau felii congelate de slanã de morsã.

Ascult povesti vinãtoresti si geologice pinã la 11 noaptea, cind ies afarã sã caut aurora borealã, dar e innorat si liniste monumentalã asa cã mã intorc in celula mea si dorm. Fram vine in visul meu, zgirie la geam ca un motan, dar pleacã cãlcind fãrã zgomot pe tãlpi negre invelite in blanã albã.

Dimineata terminãm treaba la 11, mai am 2 ore pinã la avionul de intoarcere. Afrikaaner e satisfacut, mã ia in sala de comandã. Vãd pe monitoarele lui scene de Jurassic Parc, cu dinozauri-escavatoare pãscind 9000tone de piatrã pe zi, rumegind si descãrcind in camioane-mamut care se aliniaza ca furnicile si par ca ingenuncheaza cind primesc tonele de incãrcãturã. Camerele de supraveghere din afarã sunt mai mult pentru protectia lucrãtorilor. Hala cea mare aduce a uzina, axatã pe o bandã rulantã: pietrele se varsã la un capãt, afarã intr-o pilnie si sunt mãruntzite inãuntru si filtrate, scoase pe partea cealaltã, 9000 tone de piatrã mai putin 18kg de diamante care iau alta cale. Alte camioane carã pietrisul ãsta si il indeasã intr-un munte temporar care la inchiderea minei va fi mutat inapoi in gaura conica de unde s-a facut extractia. Diagrama de comanda aduce cu un sistem digestiv, cu ficat si stomac cu tot. Nimic nu se opreste, 365 zile pe an. Presupun ca exista undeva si o mini termocentrala pe motorina.

Partea finalã a benzii are densitatea de diamante crescutã, devine incapsulatã si in stagiul final filtrarea se face manual. Camerele de vederi sunt acum pentru protectia diamantelor. (Bunã, cum a fost ziua ta? Meh, am sortat 7kg de diamante iar Ghitzuleasca numai 5. Am gãsit unul roz cit un outz, asa de drãgutz era…). Acolo camerele de vederi sunt speciale, hibernind pinã cind se deschide o portitã de access la filtre, la mecanisme etc. Sunt mai multe camere de filmare decit muncitori.

Ii spun la Afrikaner cã vreau sã vãd diamantele de aproape si ride de mine : « Sunt ca pietrele, rugoase si nelustruite si n-ai ce vedea. Plus cã dacã intri acolo trebuie sa-tzi fac ‘cavity search’ la iesire » Miinile lui simuleazã punerea unor mãnusi de cauciuc si idea imi zboarã imediat ca un fluture. Ca sã nu rãmin necãjit, imi povesteste cã putine ajung pe piata de bijuterii, majoritatea merg pe piata industrialã. Ce nu spune el e cã piatza de diamante e intretinutã artificial sus, deasupra la smaralde si rubine, numai prin reclamã si monopol. Cel mai rãu lucru care se poate intimpla sunt zvonurile de supraofertã. In seara trecuta un geolog mi-a spus ca daca se descopera un filon prea bogat in diamante atunci imediat se incepe escavarea locurilor mai putin bogate ca sa ramina productia constanta. Diamantele din mina asta care ajung in bijuterii sunt printre putinele considerate morale, asa cã au premium si certificat cã nici un copil n-a sãpat tunele pentru ele, nici un Kalasnikov nu a fost plãtit cu piatra asta.

Acelasi avion decoleazã dupã o orã, cãtre un soare galben crud. Coltz de Urs la comandã, un mecanic mustãcios sforãie in scaunul de linga mine, brazi pitici prind curaj, inãltindu-se si umflindu-se cu fiecare grad de latitudine. Cãlãtoresc cu mine 18kg de diamante, undeva in burta avionului? Nu cred, ar fi prea predictibil.

***

Citeva luni mai tirziu, am zimbit unui inukshuk cu lãntisor si i-am despãturit certificatul. Dar nu era mina asta, ci de la geamana ei din Yukon.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *