In copilarie ma innebunea ideea unei intrari ascunse in spatele unei cascade. Era in acelasi timp magic, salbatic si exotic. Nu e de mirare ca Rahan si Tarzan aveau cite una. Pereti de piatra de jur imprejur, flori si padure pulsind de viatza, laguna rotunda si imbietoare la mijloc si cascada cu o poarta ascunsa catre alta lume. Dar am tot crescut fara sa vad asa ceva, diluind incet credinta ca exista, pina a ajuns in pod, in lada cu amintiri, intre un catel de plastic portocaliu si un bumerang sculptat intr-a noua.
Dar intr-o miercuri am prins zvonuri ca himera exista, dar e undeva ascunsa in jungla si munti. Trebuie suit pe un riu in sus, o ora jumate de vâslit ca sa ajungi la ea pentru ca nu exista alt drum. Ceea ce suna suficient de greu si misterios ca sa o faca plauzibila. Vineri seara, pe furtuna cu traznete si fulgere, am plecat pe urma zvonurilor. Am dormit intr-o casa deasupra riului, si am ghicit in lumina lunii o gradina umbrita de un palmier flocos si flori intense. Noaptea s-a intrerupt curentul de trei ori, dar motocicletele au continuat sa pîrîe neperturbate iar claxoanele au continuat ca forma de distractie macho. Dimineatza am admirat florile colorate de afara si pisica motociclista. Apoi au venit 2 localnici cu canoea si am pornit pe riu in sus.
Cerusem visla si pt mine si am fost dezamagit sa vad ca au venit fara. Dar in zece minute am vazut de ce. Cei doi vislasi stiau fiecare piatra si val static pe de rost. Lucrau in orchestratie fara cuvinte sau priviri. Sareau din canoe sau umblau cu un picior pe afara, cosasi mari si concentrati. Unul in plus cu visla ar fi stricat toata armonia. Riul era putin mai gros dupa ploaia din ziua dinainte dar destul de jos pentru ca sezonul ploios inca nu a inceput.
Asa ca cei doi spiridusi din muschi, tendoane si piele lucioasa, erau jumate de timp vislind si jumate cu cite un picior afara impinging in pietre. Aplecati in fata, miscari precise de dansatori. Un fel de tango de o parte si de alta a canoii inguste si cu fund plat care suia ca un fus printre curbe si roci, prin curenti albi si nervosi sau largimi lente cu nuferi violet. In sectiunile lenese din aval, fusesera si bivolitze pe jumate scufundate rumegind, si tufe de bambus arcuindu-se catre luciul apei dar acum era numai jungla deasupra noastra, mustind de apa si sunete. Recunosteam sunet de papagalii si cicade dar nimic altceva.
Riul scobise in piatra cu rabdare, un fel de Cheile Bicazului dar cu peretii incarcati de mici cascade, de ferigi, banani, ficusi, orhidee si zeci de plante necunoscute pentru mine. Dupa o curba a riului a aparut un perete de cale albe, crescind acolo singure si aparent destul de fericite sa infloreasca in formatie, ornate cu frunze verzi, rosii si galbene. Am ramas cu gura larg cascata, riscind sa adapostesc in ea libelule negru cu turcoaz, mereu in razboaie teritoriale pentru pietrele riului. Dar gura s-a reactivat suficient de repede ca sa strige ‘maimute’ pentru ca undeva in copacii de pe peretele vertical, doua maimute culegeau tacticoase fructe deasupra abisului.
Cind apa riului a devenit prea rapida si joasa, canoea a lunecat in sus pe tevi rotunde, impinsa ca un baldachin. M-am simtit prost stind ca un sultan in timp ce altii munceau sa-mi ridice sezutul in susul riului. Dar cind am impins si eu in pietrele laterale mi-au cerut sa tin miinile inauntru canoii. Probabil ca sa nu le rup si ca sa nu le stric echilibrul indelung exersat.
In cele din urma valea riului s-a terminat brusc. Vedeam orizontul undeva sus deasupra noastra la citeva sute de metri, in forma de gaura cheii. Sigur ca da, am rîs, suntem acum in usa dintre cele doua lumi. Am iesit din canoe, am dezmortit picioarele cam prea lungi pentru ea si am suit pietrele catre zgomotul cascadei. Si de acolo am vazut-o: laguna rotunda si adinca, cascada de vreo 10 m in partea opusa, grota ghicindu-se in spatele ei. Rahan nu era acasa, dar lasase pluta ancorata la mal sa intram prin cascada.
Ceea ce am si facut, intii cu pluta, respirind apa pulverizata, cautind aerul dintre picaturi si inghitindu-le ca sa pot respira. Apoi inot prin ea, sau mai corect sub ea pentru ca jetul impingea cu putere in jos. Grota mare, cu doua camere, cu piscina pe hol si perdea de apa la intrare care antrena un curent ametitor de aer. Intuneric ud, cu cascada orbitoare intr-o parte pentru contrast si magie. Zic magie pentru ca nici o poza nu a iesit cum trebuie de acolo. La plecare m-am intins pe burta pe pluta, am fãcut palmele cãus la gura sa pot respira si am lasat cascada sa faca un masaj agresiv pe spate. Apa calda, aproape fierbinte si putin verde de la alge.
Am mincat pistilul de la florile Santan (gust de miere) cu alunele din sacul meu impermeabil, am aflat ca exista acum si un traseu pentru alpinisti pina acolo si apoi am pornit in tãcere in josul riului. Seara am petrecut o ora pe buda, probabil de la alge, in timp ce curentul cadea si isi revenea succesiv, trezind aerul conditionat din motãialã. In succesiunea de lumina si intuneric am avut o ora sa ma intreb unde dorm libelulele azurii si daca ale lor erau petele roz de oua conglomerate de pe pietre. Am intrebat retoric o sopirlitza transparenta care se uita la mine dintr-un colt alt tavanului dar nu mi-a raspuns.
