Nov 1988
Azi avem zi de poligon. Ne trezim la 4am pentru ca avem de marsaluit pina acolo. Mincam si mai prost ca de obicei, pentru ca bucataria functioneaza cu jumatate de personal. Apoi pornim pe ploaie marunta, turmã batuta de vint, in tinuta de vara, fara entuziasm dar cu cadentã.
Dupa unspe km de frig, depresiunea Brasovului devine depresia noastra. Ajungem in poligon si e fleascã de argila framintata cu gheata si burnitza. Infingem tintele pentru 7.62. Stam doua ore sa ne vina rindul. Tragem de doua ori, cite 6 gloante pe tinta. Ofiterii marcheaza rezultatele acolo departe, dar noi nu avem idee pentru ca nu le vedem niciodata.
Mai stam doua ore sa ne vina rindul la aruncatul grenadei. Suntem deacum flaminzi rau de tot, uzi si inghetzati. Primesc grenada dar fara focos. « Nu arunca in groapa aia de acolo, ca ne facem amindoi ca porcii de noroi. Incearca mai departe sau mai aproape » spune Manolica si imi arata in fatza unde trebuie sa arunc. Are cizme lungi pina la genunchi din piele moale si lucioasa si e foarte cocos. Eu am niste ghete cu doua clape, dintr-o piele aspra pe care am inmuiat-o masind la ele cu urina o saptamina, comform datinii ostãsesti.
Manolica e ofiterul asta e cel mai badjocoritor dintre toti, la gura lui suntem toti o troaca, ne pune sa facem cele mai inutile manevre. Din pacate nu are o parere favorabila despre mine si m-a incoltit de multe ori. Acum imi da focosul sa-l infiletez in grenada. Miinile mele sunt inghetate de mult, si nu mai simt nimic. In timpul operatiei astea imi scapa grenada din miini si dispare intre noi doi intr-o balta de culoarea cafelei cu lapte. Totul se desfasoara acum cu incetinitorul, ma gindesc ce o sa fie la gura lui de-acum incolo, dar el ramine stana de piatra, in timp ce eu ma reped sa strecor balta cu amindoua miinile navod prin ea, vinturind noroiul si acele de gheatza. Imi gasesc grenada si ma ridic repede, scot inelul si o arunc cit de repede pot, mai vad in ultima clipa ca se duce drept in groapa nerecomandata. Ma pitesc si vad cum Manolica isi revine, memoria muschilor face singura o genoflexiune, si se piteaste si el in spatele zidului. Noroiul de undeva din fatza explodeaza volubil, zboara peste noi entuziast, bucati de argila aterizeaza pe noi lipicoase. Manolica nu mai spune nimic si abia acum imi dau seama ca el n-a stiut daca grenada era armata sau nu cind a cazut intre noi. Asa ca incep sa rid imediat ce ma intorc cu spatele, din cauza imaginii ramase pe retina mea: cizmele lui de cocos nepotrivite cu pozitia de stana de piatra in timp ce el isi vizualiza filmul vietii. Desigur am 18 ani si sunt indestructibil. Dar Manolica nu s-a mai legat de mine tot restul lunilor mele de armata, probabil convins ca am facut-o intentionat ca sa ma razbun pe mizeriile lui dinainte.
