Toata noaptea a plouat, un riu de apa a curs din cer, a spalat frunze, aer, cortul meu si apoi s-a reunit cu riul cel orizontal care stia drumul catre ocean. Am adormit tirziu, in zgomotul potopului neintrerupt, convins ca s-a terminat cu sansele mele sa mai vãd junglã. M-am trezit la 7am, din cauza ca niste furnicute de 2milimetri facusera poteca peste pielea mea si tropaiau gidilindu-ma. Ploaia tocmai se terminase si totul era jilav si bãltos, abur dens se ridica de peste tot.
Am iesit sa casc gura, picioarele mi-au zburat in sus in timp ce restul a plonjat ca in desene animate. Am aterizat in fund pe o platforma de lemn acoperit de mizgã verde. Mirat, dar mai treaz cu ocazia asta, mi-am facut inventarul, am iesit complet, asa ca mi-am luat si eu micul dejun si am plecat in jungla … in urma unui luptator trei sferturi care taia poteca cu o macheta. Ne-a aratat cum se arcuiesc trunchii de copaci pentru asezarea de latzuri, ne-a demonstrat cum e insfãcat portul mistretz de un picior si ramine atirnat pina e descoperit. Creanga cu care activase capcana inca pendula prin aer si n-am putut sa nu ma gindesc daca de aici vine expresia “cind vor zbura porcii”.
Ghidul a continuat drumul, ne-a aratat maimutzele gri, frunza cu care sa ne frecam sa nu ne manince tintarii (a functionat), cum se face sfoara din pulpa frunzei de palmier, cum se face uleiul de palmier, cum se extrage o substanta cu aspect de prenadez din arborele de guma cu care se pot unge crengi si colecta pasari (mai ceva ca mustele pe hirtia lipicioasa de la bunica). Am trecut prin riuri si vai, am mincat fructe mai acre decit cea mai acra lamiie si am admirat copaci de ginseng de 6 ani vechime.
M-am ferit de furnicile cit degetul, si – absolut fara nici un motiv – de plantele carnivore. Ne-am suit pe liene cretze, am negociat trecerea piriului cu libelule turcoaz si admirat o buturuga plina de ciuperci bioluminescente. Am pozat libelula cu fundul rosu ca ardeiul iute si frunzele in forma de artzar sau stejar dar mari cit un vitzel.
Cind a disparut ghidul nostru, ne-am oprit cuminti presupunind ca are si el un moment de comuniune cu natura. Abia atunci cind s-a miscat am realizat ca fusese la 2m de noi tot timpul asta, invelit de frunze si crengi. Ne-am pozat cu palaria lui dintr-o singura frunza, am incercat sa taiem si noi liane si crengi dintr-o singura miscare – dar cu mult mai putin success.
Si gata, dupa 4 ore de haladuit, a trebuit sa spunem la revedere junglei de Borneo. Fara urangutani si ziua asta.
In timpul prinzului am aflat ca luna nu se aratase seara dinainte asa ca Ramadanul se aminase cu o zi. M-am cam desumflat, pentru ca insemna ca sultanul Bruneiului nu deschide palatul decit o zi dupa ce decolam L . O zi pe an se intimpla asta si iata ca am ratat la mustata. Abia in watertaxi, cind salupa gonea pe riu si printre canale am realizat ce nerecunoscator sunt. Dimineata fusesem fericit ca s-a oprit ploaia iar acum aveam pretentia sa dau noroc cu imparatul galben in palatul lui cit 4 Versailles. Ceilalti pasageri care motãiau cred au fost de acord pentru ca toti dadeau din cap aprobativ. Am inchis ochii si eu, am zimbit, si am adormit leganat de valuri, sincronizindu-ma cu corul de capete leganindu-se.
