Dimineata ajung la port traversind orasul tot la fel de pustiu. Salupa rapida e un model acoperit, gen CoastGuard dar cu scaune ca un autobuz. Doua motoare Yamaha, tronind enorme in spate, mult prea mari pentru restul barcii, tzintuiesc virful barcii in debarcader. Pasagerii intra in linie pe botul salupei, trecind pe linga Skipper, un alt mustachios, tacut si cu un zimbet abia ghicit. Dupa ce ne asezam, skipper trage salupa inapoi si o intoarce pe loc dintr-o miscare experta, un fel de decolare de Millenium Falcon. Canalul taie paduri de mangrove, dar apoi malurile devin vegetatie densa, un zid verde cu fiecare frunza in competitie sa se expuna la soare. Curbele sunt luate cu un pic de derapare perfect controlata, motoarele abia auzindu-se desi viteza noastra pe riu in jos arata comparabila cu viteza pe autostrada.
Cind riul se largeste, iesim la ocean, pe care il taiem lasind in urma o dira de valuri si spuma. Intram pe urmatorul riu, Temburong, care e mult mai lat decit ar sugera harta. Salupa maninca riul vazind cu ochii, cu maluri la fel de verde impenetrabil si dupa jumate de ora opreste in satul Bangar, unde skipper o tintuieste fara nici un cuvint in debarcader si noi, dupe ce ne uitam unii la altii, ne dam jos cam nedumeriti. Localnicii dispar imediat, 5 straini ramin printre ei ca pietrele in riu. WaterTaxi decoleaza imediat, lasind o dira de mustata in urma si feromoni de barbat care face ce-i place si mai e si platit pentru asta… Eu inca cujet la ruta Danbar – Dangar cind apare ghida, o iban zimbareatza, fara naframa si fara probleme. Un fel de Mulan, care vorbeste rar si putin sclintit engleza.
Dupa inca 20minute de condus, ajungem la Sumbiling (rasuflu usurat, ma asteptam sa se cheme Banhar sau macar Banpar), unde suntem primiti de 10 cocosi priponiti pe tot atitia metri patrati. Se uita la noi neincrezatori, cu cite un singur ochi. Sunt cocosi de lupta care isi asteapta rindul. Coborim pe poteca, pe linga cea mai adevarata treehouse, intr-un trunchi masiv, hamac si vedere la riu lenes si crocodili. Lasam bagajele in basecamp si pornim pe riu in sus in canoe subtire cu motor. Dar mai intii ghida ne spune ordinea in care sa intram si ghicesc ca suntem frumos asezati dupa marimea fundului si greutatea lui. Eu stau be o bancutza simbolica de 3cm inaltime si am 3cm pina la muchia dreapta si alti 3cm la stinga. Daca ma intorc sa pozez la dreapta, canoia se inclina imediat ridicind un cor de proteste in engleza, pina invat sa ma misc fara sa mut si centrul de greutate. 
Riul e mult mai mic acum, uneori lin, uneori valuros, printre pietre si buturugi. Skipper scade viteza numai cind trebuie si pentru a doua oara azi sunt impresionat de manevre. El pare sa pozitioneze numai virful fiind ca restul de canoe poate fi impins lateral prin rotirea motorului. Din cauza asta, pilotajul aduce cu echilibristica unui bat vertical pe virful unui deget.
Ne dam jos din canoe la Ulu Ulu Resort, unde incepem suisul prin padurea tropicala care rasuna a insecte, pasari si … coreeni care sunt undeva in fata noastra. Tragem de timp ca sa ne distantam dar la fel gindesc si gibonii (si mult mai rar, urangutanii) si uite asa se duc si sansele noastre sa-i vedem. Pina la urma se scurg toti coreenii afara din park, si ultimii se sustin intre ei pe trepte ca supravietuitorii dupa razboi. Trupa noastra nu are probleme cu treptele si ajungem la baza “canopy walk”. Turnul dispare undeva in coroana copacilor, acolo sus. Ghida iban ne da ultimile instructiuni si incepem si noi sa suim plini de entuziasm. Schelele sunt din aluminiu, modulare si eficiente. Cam mici pt mine asa ca pina sus deasupra padurii cam dau cu umerii si capul in citeva din ele. Dar acolo sus, vederea e intradevar de nota zece.
Cea mai deasa padure tropicala pe care am vazut-o vreodata, multiple planuri de copaci si dealuri pina la un orizont aburit. Vedere neintrerupta pentru kilometri de padure. Nu vad nici o pasare sau maimutza dar e de asteptat, e miezul zilei si s-au rastit in fatza noastra vreo 3-4 barci doldora de turisti. Bondari negri cam de 4 ori cit ai nostrii zumzaie gros in ritm the HarleyDavidson. Viespi verzi cam duble cit ale noastre ciugulesc marunt din flori. Turnul se clatina putin, dar e expert ancorat. De acolo sus mergem pe podetz suspendat la alt turn si tot asa de 5 ori. Ne umplem de poze desi stim ca sunt dezastruoase cu soarele arzind deasupra noastra.
La coborire, vedem si un cameleon simpatic si curios, in culorile frunzelor inconjuratoare. S-a vopsit verde aprins pe cap, si verde mai blind pe corp, dar acolo si-a montat si buline albastre sa simuleze nervurile frunzelor din jurul lui. 
Mai tirziu o alta sopirla grasa demostreaza pentru noi culoarea frunzelor uscate.
Mergem prin albia unui piriu, ghida iban ne spune zimbind sa nu ne oprim. Ascultam de ea fara cricnire. Ne oprim la o cascada mica dar frumusica si in momentul cind cascam gura la ea incepem sa sarim pe loc de pe un picior pe altul, caricatural. Senzatia mea e ca se suie insecte pe talpi si degete. Dar cind ma uit inapoi in apa, sunt doar stoluri de pesti, care sunt atrasi de celulele de piele moarta pe care le putem dona. Incet, incet ma obisnuiesc cu idea sa fiu ciugulit si pigulit. Ma las sa plutesc si ridic talpile in sus sub apa si creez pe loc un festival. Scufund camera catre talpile mele dar cumva asta ii sperie si fug mereu pe celalalt picior. Ma gidila si mor de ris dar e o placere cu care te poti obisnui. Ma intristez ca un copil cind plecam.
Soare ne izbeste necrutator pe drumul de intoarcere cu canoia pe riu. De data asta am devenit mai bun la pastratul echilibrului si pot sa ma intorc sa studiez tehnica skipperului. E si mai complicat decit am crezut. Nu numai ca comuta motorul intre accelerare si marsharier, si rasuceste stinga dreapta folosind propulsia in loc de cirma, ci in sectiunile cu spume si obstacole mai si scoate motorul afara din apa si numai barbiereste luciul apei cu elicea catre dreapta sau catre stinga. De parca asta nu ar fi suficient sta in picioare si compenseaza imediat orice inclinare a canoei si priveste peste noi toti inainte, sa vada umbra pietrei formind val stationar la suprafata. Iar pe sectiunile line ale riului, baga tare motor si arunca cu ibricul apa care se aduna din inertie catre spatele canoei. Oooo!
Ce am vazut la amazonieni au fost motoare mici cu axa foarte lunga pina la elice. Roteau motoarele alea cu 270grade pentru manevrabilitate dar axa aproape orizontala le garanta ca elicea nu coboara prea aproape de fund. Riurile acolo erau mai adinci si mai lente. Dar ibuanii folosesc motoare mari de salupa, montate pe canoi zvelte si le ambaleaza serios pentru riurile mult mai rapide de aici. In felul asta suie pe ape repezi ca somonii! Respect!
Mincam la basecamp in Sumbiling si cad intr-un somn adinc, intre ciripit si zgomot de ploaie pe cortul meu. Visele mele incep cu pestisori care ciugulesc talpi, apoi imi aduc aminte de o carte in copilarie cind personajul principal devenea din pescar pastrav de riu si participa in viata agitata a stolului. Curge apa din cer ca un riu, si cu o innovatie de octopus cu motoare Yamaha pe lateral, sui cu ibuanii pe ploaie pina la nor. Ne felicitam fericiti dupa ce parcam pe un nor si abia atunci vad capetele micsorate si innegrite care atirna la bracinarul lor…
——-
Ma trezesc cu greu – e timpul sa cinam si sa pornim in explorare nocturna. Totul musteste de apa, poteca, frunzele, lichenii, lienele si algele care invelesc fiecare copac. Dar noaptea jungla nu se asteapta sa apara ciudatenii bipede cu lumini puternice. Fauna ramine nemiscata chiar daca e pusa in lumina, nu e nici o experienta anterioara pe care sa o invoce. 
Vedem o multime de crabi de padure, bine camuflati, sopirle, o iguana si bineintelese insecte: una verde in forma de bãtz ne da probleme la focalizare, cind o necajim se stringe si lipeste la tulpina de care se tinea si devine complet invizibila. Vedem cel putin o duzina de Haaniella Echinata (Prickly Haaniella) – culoarea scoartei, dar tepoase. Femela poate fi lunga cit palma masculul e jumate ca marime. Femela e cea mai feminista insecta, face oua si fara mascul, dar daca se gaseste unul e binevenit pentru ca el devine cina dupa.
Vad un gindac in forma de vioara (aflu mai tirziu ca se cheama Violin Beetle), un paianjen albastru gras, o libelula albastra care arata in lumina nocturna exact cum ne imaginam noi ca o zina ar trebui sa arate (dar cind punem blitzul pe ea isi pierde imediat farmecul). Dar vedem si superbe ciuperci bioluminescente care nu pot fi filmate la nivelul nostru.
Apoi mergem acasa la ghida si vedem ce a mai impletit bunica ei din frunze de bambus vopsite. Vad pe un dulap penele de luptator montate pe bandana. Ghida imi povesteste de antu pala (shrunken heads, capete micsorate) care erau cele mai valoroase posesiuni ale unui luptator iban (obtinute prin mici sageti otravitoare suflate prin tzevi din bambus). Cu cit mai mare colectia, cu atit mai mare respectul. Cele mai recente capete recunoscute official sunt ale japonezilor prin 1945. Strigatul de lupta e Agi Idup Agi Ngelaban (Incã Viu, Incã Lupt) indiferent daca inamicul e tribul vecin, conquistador spaniol, Rajah englez (James Brooke) sau comunisti (intre 1968 si 1989). Iar daca luptatorul devenea erou, atunci familia lui capata dreptul sa-i tina oasele in borcan in loc sa le puna in pamint ca oamenii de rind.
Si acum, pentru ca ati fost cuminti, am sa va spun povestea lui Kanang anak Langkau, luptator iban care si-a inceput cariera militara ca tracker pentru comando britanici si a luptat vreo 21 de ani. Omul asta, cu o mica trupa dupa el, citea jungla si urmarea saptamini intregi inamicii sai mai numerosi si ii ataca in propria lor tabara. Dupa ce a primit jde medalii, intr-o singura zi a omorit 5 comunisti, a incasat 3 gloante, a extras un ranit si abia apoi a intrat in coma. Dupa 2 luni s-a trezit, a luat micul dejun si s-a dus iar sa curate jungla de comunisti. Nu stiu cum sa zic, eu personal l-as fi importat, cu tevi de bambus cu tot. Ii urez ca borcanul lui sa nu se sparga niciodata.
